Saturday, December 29, 2012
Schimb
Locuiesc intr-o casa cu etaj. Suna bine, asa-i? Este visul oricui, in special al nostru, al romanilor, doritori de case pe pamant. Dar dupa ce dorinta "pe pamant" s-a indeplinit, ne gandim ca de ce nu, putem dori mai mult, putem urca pe verticala. Putem. Dar oare merita? Oare este ceea ce ne face bine, dincolo de a fi oameni, cu diverse dorinte materiale? Eu spun ca nu. Nu face bine.
Vorbeam intr-o seara cu cineva drag mie, ce m-a rugat sa pun de o cafea. Ne scriam, de fapt, prin intermediul messenger-ului. Eu nu beau cafea seara, dar am zis...sa pun de o cafea. Poate in amintirea cafelelor baute impreuna...cine stie? Si am coborat in viteza, am pus toate cele trebuicioase in filtru, cat de repede am putut, si inapoi la calculator. M-a intrebat ce este cu cafeaua si iar alearga, mandro, pe scari, in jos. Si sus, avand cafeaua. Plus miere, zahar, lapte. E bine sa faci miscare din cand in cand, nu-i bai nici macar asta. Cafeaua a iesit cu zat. Mult. Pentru ca in graba cea mare nu am fost atenta si filtrul s-a rupt. Insa...pana si zatul este al nostru. Are rolul lui...iti ramane parca intiparit, negru si aromat.
Trairi dintr-un jurnal nescris.
Dar impartim casa in doua, sau trei, dupa caz. Niciodata nu putem fi si jos si sus. Intotdeauna unul din nivele ramane gol. Se raceste. Desi toate lampile cu lumina difuza sunt aprinse, chiar daca televizorul este pornit, "sa se auda ceva" si acolo. Facturi mai pline doar. Te instrainezi de propriul tau loc. Iar instrainarea se adanceste, cuprinde mai mult, nu doar camerele goale. Cobori la parter, faci totul in graba acolo, caci la etaj iti sunt cele apropiate. Sau urci doar sa duci corespondenta primita unde ai biroul si toate cele necesare, mai arunci o privire in dormitor sa vezi daca nu cumva ceva este nelalocul lui, eventual prin baie sa schimbi prosoapele, si apoi jos, caci ai treaba in bucatarie. Iar sus ramane singur. O veioza...Desigur e o atmosfera intima, calda, dar cine baga de seama? Nimeni. Nici cand ai familia sau prietenii alaturi nu se schimba prea mult lucrurile. Pentru ca unii au ceva de facut sus, ceilalti jos. Eventual ne mai dam coate pe scari. Sau mancam impreuna si iar ceva ramane gol. Nici macar cand credem ca suntem apropiati, nu suntem. Ne separam.Oricat ai incerca sa impaci si capra si varza, nu merge. Pentru ca nu are legatura nici cu varza, nici cu draguta de capra. Are de a face cu ce este in noi. Singuri ne impartim, ne separam.
Dar oare bunicii nostrii nu au stiut ei asta, in viata lor simpla? Ba da. S-au oprit la "casa pe pamant". Atat. Cu pod, de obicei, sa fie ferita zestrea fecioarelor lor. Sa nu fie atinsa de cei ce intra in casa. Pod in care sa se ascunda si copiii, si porumbeii. Dar pe care nu il simti strain, ci te refugiezi in el, ca intr-un sanctuar. Ce aduna fiecare fir de lana toarsa acolo, de ani multi. Fuiorul, razboiul de tesut...poate portaluri spre acea lume - caldura fara de calorifere.
Dau casa pe pamant, dar defecta - cu etaj, pe un apartament. Nu o fi el pe pamant, dar cand usa de la intrare s-a inchis in urma mea, ma pot regasi in fiecare coltisor, chiar si in balconul inghesuit.Iar instrainarea se preschimba in suflet.
Thursday, December 6, 2012
Subscribe to:
Posts (Atom)