Sunday, June 3, 2012
"Moartea se culca cu noi in fiecare noapte. Intr-o dimineata doar ea se va trezi."
Au trecut 2 ani si 2 luni de voluntariat. Cand ma uit inapoi, parca au trecut intr-o clipa. Si imi dau seama ca intr-o clipa, totul se poate duce. De la o grupa de 13-14 seniori, astazi, s-a ajuns la o grupa de 8. Cu noi veniti, in locul altora...Cand i-am cunoscut erau cu totii atat de...cu forta. Astazi, ma uit, de la saptamana la saptamana...si le vad suferinta pe fata; le vad drumul catre nefiinta din ce in ce mai clar. Ca si cum totul se accelereaza. Desi dansii incearca sa ramana nemiscati...isi doresc asta. O vad cand, desi le tremura mainile, nu accepta sa ii ajuti. Iar cand o faci ei neavand putere, le vezi neputinta in ochi, mascata de un zambet...si stiu ca nu este doar zambetul prin care iti multumesc, ci si zambetul acceptarii...al renuntarii la lupta. In fiecare saptamana mai vad cate un apartament gol si simt mii de cutite. Imi este teama de raspunsul ce il voi primi...si ma bucur de fiecare data cand aud ca cineva a fost mutat. In spatele usilor inchise. Pentru ca daca fizic inca mai rezista, cu greu, dar o fac, ei bine, mental...nu mai sunt ei...e atat de aducator de gheata in suflet, cand pe toti, ii auzi ca vor sa plece Acasa. Se imbraca, isi aranjeaza hainele, isi poarta cu drag perlele vechi dar inca stralucitoare, ce cu siguranta le aduce aminte de primul dans cu cel iubit...iar domnii saluta respectuos cu o inclinare, asa cum au facut-o acum zeci de ani...cu totii sunt gata sa plece...si nu numai catre caminul inca prezent in amintirile lor...ci mai departe de atat. In fiecare saptamana, din dorinta de a fi liberi, ajung sa fie inchisi in spatele unor usi. Si nu vor mai iesi de acolo...pana cand vor fi plecati definitiv.
Rasuflu usurata sa ii stiu in viata inca...dar lor nu le mai curge viata prin vene, ci doar razbunarea Timpului...Si ma intreb de ce ma bucur...pentru ca sunt in siguranta, ca nu isi pot face rau singuri, pentru ca au atentie, pentru ca nimeni nu este satul de ei. Dar oare ei asta isi doresc?
Mi-as dori doar, cumva, printr-o minune, sa isi aduca aminte sau sa stie intr-un moment de luciditate, macar trecator, ca au fost iubiti si apreciati. Ca nimeni nu ii considera o povara.
Si sa mai stie ca acele usi in spatele carora sunt acum Zavorati, se vor Deschide, oricat noi ceilalti, le inchidem cu tot felul de coduri sofisticate.
Subscribe to:
Post Comments (Atom)
Clara, e așa de trist. Am citit nu de mult că pe aici pe la mine, în curtea unui cămin de bătrânei s-a construit o stație de tramvai. Exact ca în lumea de dincolo de porțile închise, cu acoperiș, bancă, tăblițe indicatoare. Bătrănii îmbrăcați frumos, cum spuneai, se întâlnesc acolo și așteaptă. Iar când uită de ce au venit se întorc în camerele lor pentru ca a doua zi să vină din nou și din nou în așteptarea unui tramvai care nu mai vine.
ReplyDeleteSper ca atunci când vor păși în acel „ultim tramvai” să se regăsească în el brusc tineri și fără dureri și să pornească râzând și glumind într-o minunată călătorie.
B.
SI ce ai scris tu este trist; dar pe ei ii face fericiti, atat cat poate insemna cuvantul acesta pentru ei, si asta e tot ce conteaza de fapt.
ReplyDeleteCu totii ne vom sui in "ultimul tramvai"...si mi-a venit in ganduri o zicere: "Toti vor sa ajunga in rai, dar nimeni nu vrea sa moara". Nu prea are legatura, dar...asa a venit, poate si ca un fel de dorinta de a si zambi, cand ne gandim la ceva ce de obicei ne sperie.
K.