Singura

"La marginea timpului,

Copacul albastru plangea - albatros sfartecat in zapada,

Ii cazuse o frunza.

I se rupsese lumina,

Sau, poate, o radacina rebela,

Se ranise intr-un ciob de adevar.

Era atata tristete in copacul meu,

Ca-mi venea sa-mi umplu pieptul cu nisip,
Iar apoi sa ma pun in bataia vantului.

Am incercat sa-i spun ca toamna
E numai o iluzie
Pe care oamenii si-o fac despre ei insisi,

O banala chestiune de culoare.
Dar copacul plangea:
O frunza cat o eternitate,
Ramasese suspendata undeva,
Intre ochiul lui Dumnezeu
Si cuvant."