Orase cu suflete...

asa suntem noi...inghesuiti unii in altii, simtindu-ne unii pe altii, chinuindu-ne sa ajungem cat mai sus peste ceilalti, si totusi tacuti, de cele mai multe ori; nu avem curajul sa ne desprindem, ne gandim ca vom fi exclusi, tinem cont ca celalalt ne atinge si nu suportam gandul ca daca nu ar mai face-o, am fi rupti, de toti ceilalti...mai inalti sau nu, diferiti sau nu, avem cam acelasi lucru deasupra capului...avem sufletul...pe care il chinuim, incercand sa il tinem captiv...daca reusim sa ne desprindem pentru un timp, regretam amarnic, ca nu mai putem simti si palariile celorlalti...desi, poate doar desprinsi, suntem in stare sa simtim liber, sa gandim liber; si paradoxal cumva, sa fim cel mai aproape de celelalte suflete, dezlipiti fiind din colonia noastra comfortabila; suntem suflete inghesuite unele in altele, fara curaj...si daca vreunul din noi decide sa faca doar cativa pasi mai departe de aglomeratie, in scurt timp, se usuca, singur...dar sufletul inca mai este, si dupa ce ne-am uscat, privind de sus,  intotdeauna aproape de sufletele din orase...